Recenzie "Sălbaticele" de Rory Power / Books

 
  Oricât mi-aş dori să mai fac şi eu o recenzie la o carte bună, nu din categoria m-a dat pe spate ci efectiv a fost ok, numai nu reuşesc. Pe înţelesul tuturor, am baftă numai la cărţi de 3 sau 5 stele, cele de 4 parcă nu le mai nimeresc. 
  Categoria de cărţi cu mai puţin de 3 stele nici nu mai intră în discuţie pentru că rar am parte de lecturi cu adevărat groaznice raportate la gusturile mele. Ce pot zice, am grijă ce aleg pentru că prefer să nu îmi irosesc timpul cu prea multe cărţi ce ştiu că nu sunt de mine şi chiar dacă mai am parte şi de câteva dintre acestea, aleg să nu le recenzez niciodată deoarece nu ar avea rost. Fiind vorba de o opinie subiectivă şi fiind vorba de romane la care am găsit doar defecte nu cred că este ok să arunc cu noroi aici pe blog c[ poate altora le-ar plăcea. Intenţia mea nu este să descurajez oamenii în a alege anumite cărţi, ci în ai încuraja să încerce pe cât posibil şi pe cât consideră fiecare, roamane de orice fel şi gen. Vorbind doar de rău normal că nu încurajez nimic, ba chiar blamez cărţile sau autorii respectivi.
  3 steluţe la mine înseamnă mijlocul dintre o serie de aspecte pozitive şi altele negative, aşadar îmi permit să vorbesc despre astfel de cărţi pentru că nu pot spune că mi-a displăcut chiar tot cum nici nu pot spune că mi-a plăcut la nebunie fiecare pagină.
  Aşadar, precum v-aţi dat probabil deja seama, astăzi vreau să vă vorbesc despre o noutate literară care pe mine personal nu m-a impresionat în mod deosebit, ba chiar am simţit o uşoară dezamăgire raportată la aspectul cărţii şi sinopsisul ei. Am sperat mai bine de 300 de pagini la cu totul altceva, însă nu a fost nimic mai mult decât un roman static, cu un stil de scriere puțin obositor şi un plan al acţiunii plat. 
  "Sălbaticele" de Rory Power relatează viaţa dificilă a unor adolescente aflate de mai bine de un an şi jumătate în carantină, între zidurile liceului Raxter. O şcoală cu internat, numai pentru fete situată pe o mică insulă din apropierea continentului America de Nord. 
  Carantina a început când Toxul a acaparat toate vietăţile insulei, inclusiv pe tinerele eleve, dar şi pe profesoarele acestora. Trupurile lor au devenit o anomalie, virusul mutilându-le pe fiecare într-un mod diferit. O a doua coloană vertebrală, o mână solzoasă, o a doua inimă sau un ochi care pur și simplu a dispărut.
  La cererea autorităţilor, fetelor le-a fost interzis să părăsească insula, rămânând blocate aşteptând moartea sau un leac miraculos ce le-a fost promis de prea mult timp pentru a mai fi adevărat.

"[...] am învățat că tot ce putem face este să ne purtăm singure de grijă."

  Protagonista romanului, Hatty, este una din puţinele fete care s-a acomodat cu totul acestei vieţi, una din puţinele pentru care părinţii sunt de domeniul trecutului precum viața de dinainte. Acum tot ce contează este prietena ei Byatt, iar când aceasta dispare, Hatty îşi pierde minţile şi este dispusă să facă absolut orice pentru a o aduce înapoi, chiar şi să încalce regulile.

  Hatty este fix personajul care a îngreunat toată lectura. Modul cum autoare a creat perspectiva acesteia şi personalitatea ei m-a extenuat cu totul. Protagonista mi-a dat impresia pe toată perioada acţiunii că este insensibilă cu majoritatea celor din jur, nepăsătoare, acţionând înainte de a gândi, incapabilă de a recunoaşte sentimentul de dragoste şi cel mai important, incapabilă de a se cunoaşte pe sine cu adevărat.

  Deşi subiectul cărţii mi s-a părut unul foarte bun, sinopsisul şi coperta fiind exact ceea ce m-a determinat să vreau să citesc această carte, cred că în acelaşi timp acestea două mi-au creat, fără să vreau, o serie de aşteptări care la final au rămas neîndeplinite. 
  Romanul este mult prea static pentru gustul meu, acţiunea este prezentată într-un mod plat, ca şi cum nimic nu ar avea importanţă. Deşi subiectul şi misterul creat în jurul acestui virus ce mutilează corpurile tinerelor eleve m-a făcut să cred că măcar finalul va fi fenomenal, că totul o să fie desluşit atunci într-un mod de genul "boom", însă nu a fost aşa. Am aşteptat o scânteie ce nu a mai apărut.
  Celelalte personaje precum prietena cea mai bună a lui Hatty, Byatt m-a dat pe spate cu gesturile insensibile, dar totodată cu sinceritatea ei. Perspectiva ei şi parcă răutatea sa faţă de alţii a fost un mic detaliu puţin mai incitant al romanului. 

"Pentru că-mi plăcea - îmi place - să văd ce pot face."

  De asemenea, sclipirea de iubire, confuzia dintre sentimentul de prietenie şi dragoste din roman a fost un alt aspect ce mi-a plăcut cum a fost iniţiat, însă regret că nu a fost reabordat de mai multe ori în cele peste 300 de pagini. Nu era nevoie neapărat de mai mult, ci de a nu lăsa cititorul să uite că personajele sunt încă umane.

"Când mă sărută, încă zâmbește.
Și eu la fel."

  Accentul s-a pus mult prea mult pe virus, pe cum afectează acesta oamenii şi animalele, pe adevărul din spatele carantinei, dar prea puţin pe însăşi persoanele din spatele zidurilor. Autoarea le-a făcut pe fete inumane nu doar prin malformaţiile Toxului dăruite în scris, ci şi prin lipsa sentimentelor, a durerii şi a fricii.

  Finalul într-adevăr mi-a oferit răspunsurile de care aveam nevoie, nu m-am aşteptat la nimic din ce s-a întâmplat în ultimele pagini, dar în acelaşi timp tot s-a terminat în plop. Am simțit că deznodământul a fost ce trebuie pentru cititor, oferind toate informațiile pentru a înțelege ce și cum e cu Toxul, dar nu a fost complet pentru personaje pe care autoarea parcă le-a uitat acolo, ceva de genul "lasă că nu mai contează ce se întâmplă cu ele și unde vor ajunge".
  Așa ca o concluzie per ansamblu, romanul este focusat prea mult pe virus și prea puțin pe personaje, pe sentimentele și personalitatea lor. Autoarea a creat povestea unui virus care personal sper să nu ofere idei unui om de știință din China sau unor animale ce s-au gândit să își combine cumva ADN-urile, nu de alta, dar COVID-19 mi-a ajuns, acesta ar fi deja nebunie curată. Revenind totuși la carte, cred că nu mi-a plăcut de nota 5 pentru că nu am avut cum să mă conectez cu personajele atât cât mi se pare mie logic. Eu ca cititor ca să acord unei cărți nota maximă trebuie să empatizez cu tot, să simt fiecare lucru, să plâng, să râd, să înjur, să vreau să omor personaje și să suspin la tot felul de scene. Vreau emoție, iar în romanul "Sălbaticele" am găsit orice, dar numai asta nu.

  3 steluțe cred că este nota corectă pentru acest roman, cu părere de rău sincer, pentru că nu am putut să îi acord mai mult, dar nu a fost de mine stilul și ideea lui Rory. Însă, exact cum spun de fiecare dată, gusturile diferă de la om la om în materie de orice, chiar și când vine vorba de cărți. Astfel e posibil ca ceva ce mie nu îmi place, ție să ți se pară incredibil și invers. Acesta este și motivul pentru care nu vreau să fac recenzii la cărți cu o notă mai mică de 3 stele, pentru a nu încuraja oamenii să fugă de ele ca de naiba, ci să le acorde o șansă fix din curiozitatea de a afla "Oare mie o să îmi placă?".
  Ca să închei și eu totuși acest articol, vă spun că personal nu am adorat "Sălbaticele", dar nu este nici pe departe un roman deplorabil. Vă sugerez să aflați pe pielea voastră ce și cum stă treaba cu această carte și de asemenea vă îndemn să îi urmăriți pe Instagram pe cei de la Cartepedia pentru super joculețe săptămânale și pentru a fi la curent cu promoțiile lor lunare, iar în continuare o să vă las un link direct către site pentru romanul de astăzi chiar aici.


Comentarii

2020 Reading Challenge

2020 Reading Challenge
Daniela has read 2 books toward her goal of 20 books.
hide

Goodreads

Instagram