Pe tine ce te sperie? / For Soul

  Am văzut acum câteva zile că editura Storia a lansat o mică provocare în online, evidentă și din titlul acestui post și cum nu se poate să refuz să particip la ceva atât de fain, am zis să încropesc și eu un articol pe această temă.
  Vă voi vorbi despre temeri, dar nu cele precum frica de gândaci sau întuneric pentru că acestea nu duc în ceva mai mult, ele sunt doar atât: Văd un păianjen, trec pe lângă el la un metru distanță și gata viața e din nou frumoasă. Mă refer la temerile reale, dificil de depășit sau chiar imposibil uneori, care la rândul lor pot da naștere altor zeci de frici ce te acaparează, deși le conștientizezi, vrei și îți spui de fiecare dată că acum le vei depăși, dar lucrurile nu stau atât de ușor. Și am să vă și exemplific folosindu-mă de temerile mele.

   Zeci de temeri se află pe lista mea, dar toate au luat naștere din una singură ce stă lipită parcă de subconștientul meu. Îmi este teamă să eșuez, să dau greș, să mi se distrugă visele, speranțele, idealurile, practic îmi este teamă că o să ajung cândva să văd cum lucrurile la care am aspirat și pentru care am muncit se vor face una cu pământul. Nu e ca și cum la 20 de ani ai făcut cine știe ce cu viața ta și ar avea ce să se fac praf dacă clachezi odată la ceva anume, dar este vorba de ideea aceea constantă, de acel omuleț ce stă pe umărul tău și îți spune doar lucruri negative că, mna, atâta știe să facă și conștiința ta, să fie al naibii de pesimistă.
   Din teama aceasta au apărut și cele mai mici care îmi stresează psihicul uneori, îmi pun presiune pe acesta și chiar îmi încurcă unele activități din viața de zi cu zi. 
   Mna, ziceți voi dacă teama de a vorbi în public e utilă la ceva? Pe lângă faptul că parcă atunci am uitat cu totul limba română, iar inima mea zici că tocmai ce a participat la vreun joc olimpic și mai adaug și faptul că ochii mei refuză să se desprindă de podea, ce se presupune că îi pot zice eu omulețului ăla mic și afurisit când am vreo prezentare la facultate sau vreun examen oral și eu abia reușesc să deschid gura? În liceu era și mai gravă frica aceasta, dar acum am reușit cumva, dar nu am idee cum exact, să o mai diminuez și să reușesc să îmi găsesc cuvintele după vreo 5 minute de bâlbâială fără sens.
    O teamă ciudată, dar sigur nu am parte doar eu de ea, sper că nu cel puțin, pentru că dacă e doar la mine e clar că pot să mă numesc anti-sociala supremă, frica de a cunoaște oameni noi. 
Cu prea puține persoane nou întâlnite reușesc să întrețin o conversație mai lungă de 5 propoziții banale. Poate în fața lor par timidă sau cine știe, sălbatică, dar eu efectiv mă simt sufocată de teamă. Dacă nu aflu rapid vreun subiect comun de discuție, situație e mai mult decât moartă, astfel că am ajuns să îmi fie frică să cunosc persoane noi pentru că știu deja cum poate să decurgă "discuția".
    La fel de bine, mă sperie faptul că i-aș putea dezamăgi pe cei apropiați, că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor lor, că poate nu fac ceva bine în ochii lor și totuși în contrar cu această idee se află faptul că îmi e teamă să nu ajung ca din dorința de a mă ridica la acele așteptări să fac unele lucruri pe care eu nu mi le vreau cu adevărat.
    Mă sperie gândul că aș putea rămâne singură, deși acest lucru e puțin probabil să ajungă la complexitatea scenariului format de creierul meu, dar totuși.. Știu că nu trăiește nimeni veșnic. Sunt conștientă că în viață ajungi să întălnești persoane ce sunt menite să fie acolo cu tine chiar și decenii la rând, cum la fel de bine întălnești și persoane ce trec pe lângă tine precum vântul. Înțeleg faptul că sufletul pereche îl descoperi când te aștepți mai puțin și nu când analizezi și faci planuri, ci doar lași lucrurile să se întămple de la sine... Și totuși, este imposibil să îndepărtez această teamă.
    Experiențele din trecut m-au lăsat cu teama de a nu mai avea încredere deplină în persoanele ce vor să îmi fie prietenie, astfel că acest titlu a fost scos din vocabularul meu, deși poate nu e neapărat bine. Doar pentru că eu nu am avut parte de acel bff cum vezi prin filme, nu înseamnă că nu există astfel de relații faine.
    Îmi este foarte frică de viitor, de ceaa ce am eu ca plan și de întorsăturile pe care le poate lua viața, pentru că știți vorba aia: "Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg." Cum sunt și genul de persoană extrem de calculată și ordonată în majoritatea situațiilor, lista de chestii de făcut în viață e de mult întocmită, iar ce nu face parte din plan mă îngrozește cu totul.

   Asta ar fi varianta scurtă a listei mele de temeri, dar deși încă nu am scăpat de ele și vor mai continua mult și bine să existe acolo și să îmi mai dea câte o palmă din când în când, mă bucur că măcar le conștientizez, le înțeleg într-o oarecare măsură, mi le asum și le recunosc dacă este nevoie.
   Acum este rândul vostru să răspundeți la întrebarea: Pe tine ce te sperie?
   

Comentarii

2019 Reading Challenge

2019 Reading Challenge
Daniela has read 0 books toward her goal of 30 books.
hide

Instagram

Goodreads