Avampremieră: Primul capitol din "Coroana" de Kiera Cass / Books

   De aproximativ 2 ani, de fiecare dată când primesc întrebarea "Care este cartea/seria ta preferată?" mereu ofer același răspuns: "Alegerea" de Kiera Cass.
   Pentru majoritatea dintre voi, mai ales pentru cei care veniți de pe contul meu de Instagram, știți deja că ador, iubesc și sunt extrem de obsedată de această serie. Am citit fiecare carte în maxim 24 de ore și deși mai există și alte romane ce mi-au plăcut foarte mult, până în prezent niciunul nu a reușit să îmi detroneze dragostea mea literară.
    Acum trecând peste micul meu moment de divinizare sau orice ar fi fost asta, am să revin cu picioarele pe pământ pentru a vă da marea veste a acestui articol (care deja este evidentă din titlu): primul capitol al celui de-al cincilea volum al seriei, care de altfel este și ultimul, se găsește în avampremieră aici în acest post, iar eu deja l-am devorat în 5 minute probabil din momentul în care cel de la editura Corit mi l-au trimis. Da, chiar și editura este conștientă de obsesia mea, astfel că are logică de ce sunt eu cea care vă aduce bucuria de a citi începutul cărții "Coroana". Dar gata cu vorbăria. Fuguța și citiți pagiile de mai jos.
Capitolul 1


Îmi pare rău, am spus şi m‑am pregătit pentru ine­vitabila reacţie violentă.
La începutul Alegerii mele, îmi imaginasem că avea să se termine astfel – cu zeci dintre peţitorii mei plecând în acelaşi timp, mulţi nepregătiţi pentru sfârşitul momentu­lui lor în lumina reflectoarelor. Dar, după câteva săptă­mâni, după ce am aflat cât de drăguţi, de inteligenţi şi de generoşi erau mulţi dintre ei, eliminarea în masă mi s‑a părut aproape sfâşietoare.
Fuseseră corecţi faţă de mine, iar eu trebuia să fiu acum foarte nedreaptă cu ei. Anunţul transmis în direct avea să facă eliminarea oficială, şi toţi trebuiau să aştepte până atunci.
— Ştiu că totul se întâmplă brusc, dar având în vedere starea precară de sănătate a mamei, tatăl meu m‑a rugat să‑mi asum mai multe responsabilităţi şi simt că singura metodă de a gestiona situaţia este de a reduce numărul pețitorilor din această competiție.
— Cum se simte regina? a întrebat Hale, înghiţind cu greu.
Eu am oftat.
— Pare… pare că se simte destul de rău.
Tata ezitase să‑mi permită să o vizitez, dar, în cele din urmă, l‑am convins. I‑am înţeles reticenţa din clipa în care am văzut‑o, adormită, bătăile inimii sale fiind măsurate pe monitor. Tocmai ieşise din operaţia în care doctorii fu­seseră nevoiţi să‑i extragă o venă din picior pentru a i‑o înlocui pe cea din piept, care prezenta mari probleme.
Unul dintre doctori a spus că o pierduseră preţ de un minut, dar că reuşiseră să o resusciteze. Mă aşezasem lângă ea, ţinând‑o de mână. Oricât ar fi părut de prosteşte, mă tolănisem pe scaun, sigură că asta ar fi făcut‑o să‑şi revină şi să‑mi corecteze postura. Nu o făcuse.
— Totuşi, trăieşte. Şi tatăl meu… este…
Raoul mi‑a atins umărul cu o mână liniştitoare.
— Este în regulă, Alteță. Noi toţi înţelegem.
M‑am uitat împrejur, fixând o secundă cu privirea pe fiecare dintre peţitorii mei și memorându‑le chipurile.
— Ca să ştiţi, m‑aţi îngrozit, am mărturisit eu.
În cameră s‑au auzit câteva chicote.
— Vă mulţumesc foarte mult pentru că v‑aţi încercat norocul şi pentru că v‑aţi arătat atât de binevoitori faţă de mine.
Gardianul care a intrat şi‑a dres vocea ca să îşi anunţe prezenţa.
— Îmi pare rău, milady! Transmisia trebuie să înceapă în curând. Echipa vrea să verifice, hmm – a făcut un gest – coafura şi alte lucruri.
Eu am dat aprobator din cap.
— Mulţumesc. Voi fi gata într‑o clipă.
După ce a plecat, mi‑am îndreptat din nou atenţia spre băieţi.
— Sper că mă veţi ierta pentru acest rămas‑bun de grup. Vă doresc tuturor mult noroc pe viitor.
Un cor de urări şoptite de „rămas‑bun” m‑au însoţit la plecare. Odată ajunsă de cealaltă parte a uşilor de la Salo­nul Domnilor, am inspirat adânc şi m‑am pregătit pentru ce urma. Tu eşti Eadlyn Schreave şi nimeni – nimeni, literal­mente – nu este la fel de puternic ca tine.
Palatul era înfiorător de liniştit fără mama şi doamnele ei care se agitau peste tot şi râsetele lui Ahren care um­pleau holurile. Doar lipsa unei persoane te face conştient de prezenţa ei.
Încrezătoare, m‑am îndreptat spre studio.
— Alteța Voastră, m‑au întâmpinat câţiva oameni când am intrat, făcând plecăciuni şi dându‑se din calea mea, evitând tot timpul să mă privească direct în ochi.
Nu mi‑am dat seama dacă o făceau din compasiune sau dacă ştiau deja.
— Oh, am spus când m‑am uitat în oglindă. Îmi lucește cam tare fața. Ai putea…?
— Desigur, Alteță.
O fată mi‑a tamponat pielea cu o deosebită pricepere, acoperindu‑mă cu pudră.
Mi‑am îndreptat gulerul înalt de dantelă al rochiei. Când mă îmbrăcasem în dimineaţa asta, negrul mi se păruse potrivit ţinând seama de starea generală a tuturor de la palat, dar acum mă criticam.
— Par prea serioasă, mi‑am exprimat cu voce tare îngrijorarea. Nu într‑un mod respectabil, ci grav. Totul este atât de nepotrivit!
— Sunteţi frumoasă, milady.
Fata de la machiaj mi‑a reîmprospătat rujul.
— Ca mama dumneavoastră.
— Ba nu, nu sunt, m‑am plâns eu. Nu i‑am moştenit părul, pielea sau ochii.
— Nu la asta mă refer.
Fata, prietenoasă şi plinuţă, cu bucle care‑i cădeau pe frunte, a venit lângă mine şi s‑a uitat la chipul meu reflec­tat în oglindă.
— Vedeţi acolo, a spus ea şi a arătat spre ochii mei. Cu­loarea nu este aceeaşi, dar hotărârea, da. Şi buzele, aveţi acelaşi zâmbet plin de speranţă. Ştiu că aţi moştenit tenul bunicii, dar îi semănaţi mamei dumneavoastră în toate privinţele.
M‑am holbat la mine şi aproape am văzut la ce se re­feră. Nu m‑am mai simţit chiar atât de părăsită în acest moment de maximă singurătate.
— Mulţumesc! Înseamnă foarte mult pentru mine.
— Toţi ne rugăm pentru ea, milady. Este o femeie puternică.
Am chicotit în ciuda stării mele de spirit.
— Într‑adevăr.                                                                          
— Două minute! a strigat directorul de platou.
Am intrat în studioul cu covoare, netezindu‑mi rochia şi atingându‑mi părul. În studio era mai rece decâ de obi­cei, chiar şi sub lumini, şi pielea mi s‑a făcut de găină când mi‑am ocupat locul pe podiumul singuratic.
Gavril, îmbrăcat neoficial, dar tot foarte elegant, mi‑a zâmbit înţelegător când s‑a apropiat.
— Sunteți sigură că vreți să faceți asta? Pot să transmit eu veştile în locul dumneavoastră.
— Mulţumesc, dar cred că trebuie să o fac singură.
— În regulă, atunci. Cum se mai simte?
— Era bine acum o oră. Doctorii o menţin adormită ca să poată să se vindece, dar pare atât de fragilă!
Pentru un moment, am închis ochii şi m‑am calmat.
— Îmi pare rău. Situaţia asta mă cam agită, dar cred că mă descurc mai bine decât tata.
El a scuturat din cap.
— Îmi imaginez că lui îi este cel mai greu. De când se cunosc, întreaga sa lume depinde de ea.
M‑am gândit la noaptea trecută, la peretele cu fotogra­fii din camera lor şi la toate detaliile legate de începutul relaţiei lor, pe care abia recent mi le dezvăluiseră. Tot nu găseam niciun motiv să lupţi să depăşeşti numeroase ob­stacole în numele iubirii, doar ca să te lase atât de neputin­cios în cele din urmă.
— Ai fost acolo, Gavril. Ai văzut Alegerea lor.
Am înghiţit nodul din gât, încă nesigură.
— Chiar funcţionează? Cum?
El a ridicat din umeri.
— Aceasta este a treia pe care o văd şi nu pot să vă spun cum funcţionează, cum o loterie poate să‑ţi ofere un suflet‑pereche. Să vă zic ceva: nu prea l‑am admirat pe bunicul dumneavoastră, dar şi‑a tratat regina ca şi când ar fi fost cea mai importantă persoană care a existat pe pământ. Dacă era dur cu alţii, cu ea era generos. Regina i‑a înţeles slăbiciunile, ceea ce este mai mult decât pot spune despre... Ei bine, şi‑a găsit femeia potrivită.
Eu am mijit ochii, curioasă în privinţa lucrurilor pe care le omitea. Ştiam că bunicul fusese un conducător sever, dar, dacă mă gândeam la asta, doar aşa l‑am cu­noscut. Tata nu vorbea niciodată despre el ca soţ sau tată şi mereu fusesem mai interesată să aflu mai multe despre bunica.
— Şi tatăl dumneavoastră? Nu cred că avea habar ce vrea. Sincer, cred că nici mama dumneavoastră, dar era perechea lui din toate punctele de vedere. Toţi din jur şi‑au dat seama înaintea lor.
— Serios? am întrebat eu. Nu ştiau?
El s‑a strâmbat.
— Sincer, mai mult ea. M‑a privit cu înţeles. Se pare că este o trăsătură de familie.
— Gavril, eşti una dintre puţinele persoane căreia pot să‑i mărturisesc asta. Nu se pune problema că nu ştiu ce caut, ci că nu eram pregătită să o fac.
— Ah! Mă miram eu.
— Dar acum sunt aici.
— Şi pe cont propriu, mă tem. Dacă alegeţi să mer­geţi până la capăt – şi, după ziua de ieri, nimeni nu v‑ar condamna dacă nu aţi face‑o – sunteţi singura care poate să ia o hotărâre atât de importantă.
Am dat aprobator din cap.
— Ştiu. De aceea este atât de înspăimântător.
— Zece secunde! a strigat directorul de studio.
Gavril m‑a bătut uşor pe umăr.
— Vă sprijin cum pot, prințesă.
— Mulţumesc!
Mi‑am îndreptat umerii în faţa camerei, încercând să par pe cât de calmă posibil când lumina roșie a început să strălucească.
— Bună dimineaţa, oameni din Illea! Eu, prinţesa Eadlyn Schreave, sunt aici să vă vorbesc despre câteva dintre evenimentele recente petrecute în familia regală. Mai întâi, vă voi spune veştile bune.
Am încercat să zâmbesc, dar singurul lucru la care pu­team să mă gândesc era cât de abandonată mă simţeam.
— Fratele meu iubit, prinţul Ahren Schreave, s‑a căsătorit cu prinţesa Camille de Sauveterre a Franţei. Deşi mo­mentul căsătoriei lor ne‑a cam luat prin surprindere, nu ne umbreşte în niciun fel bucuria pentru fericitul cuplu. Sper că le veţi ura şi dumneavoastră, alături de mine, să aibă cea mai fericită căsnicie.
M‑am oprit. Poţi s‑o faci, Eadlyn.
— Cât despre cele triste, seara trecută, mama mea, America Schreave, regina Illéei, a suferit un grav atac de cord.
Am făcut o pauză. Părea că vorbele mi se înţepeniseră în gât, îngreunându‑mi tot mai mult vorbirea.
— Starea ei de sănătate este critică şi se află sub îngriji­rea constantă a medicilor. Vă rog să…
Mi‑am dus mâna la gură. Aveam să plâng, să‑mi pierd cumpătul pe canalul naţional de televiziune şi, pe lângă tot ce‑mi spusese Ahren că oamenii credeau despre mine, să par slabă era ultimul lucru pe care mi‑l doream.
Mi‑am plecat privirea. Mama avea nevoie de mine. Tata avea nevoie de mine. Poate, într‑o mică măsură, chiar şi po­porul avea nevoie de mine. Nu puteam să îi dezamăgesc. Ştergându‑mi lacrimile, am continuat.
— Vă rog să vă rugaţi să‑şi revină rapid, de vreme ce toţi o adorăm şi depindem încă de îndrumarea ei.
Mi‑am tras sufletul. Era singura metodă de a trece de la un moment la celălalt. Am inspirat şi am expirat.
— După cum ştiţi, respectul deosebit al mamei pentru Alegere a condus la fericitul şi lungul mariaj al părinţilor mei. Ca atare, am hotărât să onorez ceea ce ştiu că este cea mai arzătoare dorinţă a ei şi să continui cu Alegerea mea. Având în vedere stresul din familia noastră din ulti­mele douăzeci şi patru de ore, cred că este înţelept ca din peţitorii mei să rămână doar Elita. Tatăl meu şi‑a restrâns numărul la şase în loc de zece din cauza circumstanţelor atenuante, iar eu am procedat la fel. Următorii şase domni sunt invitaţi să participe în continuare la Alegere: Gunner Croft, Kile Woodwork, Ean Cabel, Hale Garner, Fox Wes­ley şi Henri Jaakoppi.
Numele mă linişteau în mod ciudat, ca şi când aş fi ştiut cât de mândri erau de momentul acesta şi aş fi putut să‑i simt strălucirea, chiar şi de la distanţă.
Aproape terminasem. Ştiau că Ahren plecase, că mama ar fi putut să moară şi că Selecţia avea să continue. Acum urmau veştile care mă îngrozeau. Mulţumită lui Ahren, înţelegeam exact ce credea poporul meu despre mine. Ce fel de răspuns aş fi primit?
— Având în vedere starea atât de delicată a mamei, tatăl meu, regele Maxon Schreave, a hotărât să‑i rămână alături. Acum e acum. Prin urmare, m‑a numit regentă până când va considera că este potrivit să‑şi revendice titlul. Până la noi dispoziţii, eu voi lua toate deciziile de stat. Îmi asum rolul acesta cu inima îndurerată, dar să le ofer părinţilor mei li­nişte mă bucură enorm. Vom avea mai multe informaţii cu privire la toate chestiunile de îndată ce vor fi disponibile. Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă urez o zi bună!
Camerele s‑au oprit din filmat şi eu am coborât de pe podium, aşezându‑mă pe unul dintre scaunele rezervate în mod obişnuit familiei mele. Îmi era greaţă şi aş fi stat acolo ore în şir încercând să mă adun dacă aş fi crezut că pot să scap, dar aveam prea multe de făcut. Primul lucru de pe listă era să verific din nou dacă părinţii mei erau în regulă şi, apoi, să plec la muncă. Cândva, tot astăzi, tre­buia să mă întâlnesc şi cu Elita.
Când m‑am îndreptat spre ieşirea din studio, m‑am oprit brusc pentru că drumul îmi era blocat de un şir de domni. Prima faţă pe care am văzut‑o a fost a lui Hale. Chipul i s‑a luminat când mi‑a întins o floare.
— Pentru tine.
M‑am uitat de‑a lungul şirului şi am văzut că toţi aveau flori în mâini, unele cu rădăcini destul de vizibile. Nu am putut decât să presupun că‑şi auziseră numele în anunţ, că se grăbiseră din Salonul Domnilor spre grădină şi că veniseră apoi aici.
— Idioţilor! am oftat eu. Vă mulţumesc.
Am luat floarea de la Hale şi l‑am îmbrăţişat.
— Ştiu că am spus că te voi surprinde cu câte un lucru în fiecare zi, mi‑a şoptit el, dar dă‑mi de ştire dacă vrei să fie două, bine?
L‑am ţinut un pic mai strâns.
— Mulţumesc.
Ean a fost următorul şi, cu toate că nu ne atinseserăm decât în timpul întâlnirii noastre pentru şedinţa foto pusă la cale, m‑am trezit că nu m‑am putut abţine să nu‑l îmbrăţişez.
— Am senzaţia că ai fost forţat să faci asta, am şoptit eu.
— Floarea mea am luat‑o dintr‑o vază de pe hol. Să nu mă pârăşti personalului.
Ne‑am mângâiat unul pe altul uşor pe spate.
— Ea va fi bine, mi‑a promis el. Toţi veţi fi.
Kile se înțepase la deget într‑un spin şi şi‑a ţinut în­tr‑un fel ciudat mâna sângerândă departe de hainele mele când ne‑am îmbrăţişat, ceea ce m‑a făcut să râd şi a fost perfect.
— Pentru zâmbete, a spus Henri când i‑am adăugat floarea în buchetul răvăşit.
— Bine, bine, i‑am răspuns şi el a râs de mine.
Până şi Erik îmi adusese o floare. Am zâmbit un pic superior când am luat‑o.
— Asta este o păpădie, i‑am spus.
El a ridicat din umeri.
— Ştiu. Unii văd o buruiană, alţii văd o floare. Perspec­tiva contează.
L‑am îmbrăţişat şi l‑am simţit uitându‑se la ceilalţi când l‑am ţinut, părând jenat să primească şi el o îmbrăţişare.
Gunner a înghiţit nodul din gât, nereuşind să spună prea mult, dar m‑a ţinut cu blândeţe înainte să trec mai departe.
Fox avea trei flori în mână.
— Nu am putut să aleg.
Eu am zâmbit.
— Toate sunt frumoase. Mulţumesc!
Fox m‑a îmbrăţişat cu putere, ca şi când ar fi avut ne­voie de mai mult sprijin decât ceilalţi, iar eu l‑am ţinut în timp ce am aruncat o privire peste umăr, la Elita mea.  
Nu, întregul proces nu avea niciun sens, dar mi‑am dat seama cum se întâmpla, cum strădania putea să‑ţi fure inima. Şi acum asta speram: ca, într‑un fel, datoria şi iu­birea să se suprapună şi să mă trezesc fericită în mijlocul tuturor lucrurilor.

...

   Mii de mulțumiri celor de la Corint / Leda Edge pentru șansa de a reintra puțin în familia regală din Illea înainte de apariția oficială în întregului roman pe care abia aștept să îl devorez în câteva ore. 
   Și voi cei care nici până acum nu ați început această serie... Ce doamne mai așteptați?? Vă las AICI un link de unde să plasați chiar acum o comandă pentru celelalte volume. Cât despre "Coroana", ei bine, din noiembrie va fi disponibilă online și în librăriile fizice.
  

Comentarii

2019 Reading Challenge

2019 Reading Challenge
Daniela has read 0 books toward her goal of 30 books.
hide

Instagram

Goodreads